de Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Ce mi-a rămas în minte a fost trecerea absolut bruscă și neașteptată de la imagine la text: tocmai de aceea o să leg cititul, întotdeauna, de boală. Nu-mi dau seama dacă am fost într-adevăr un copil bolnăvicios, sau dacă mama mea mă cocoloșea, însă știu că mi se întâmpla foarte des să lipsesc de la școală, în clasele primare. Iarăși, aceaste absențe aveau loc mai ales în timpul zilelor ploioase – și iată că am trasat a doua coordonată obligatorie pentru citit. Așadar, boala și ploaia. Într-o asemenea zi am început să citesc, de plictiseală, un volum albastru, BPT, pe care nu l-am mai lăsat din mână. Este vorba, bineînțeles, de Cei trei muschetari, după care au urmat, în avalanșă, După douăzeci de ani, Vicontele de Bragelonne, de data asta într-o ediție cartonată, splendidă, din casa bunicilor mei. Din clipa în care mi-am dat seama că pot primi din partea unei cărți mai mult decât îmi oferea programul televiziunii ceaușiste, am abandonat televizorul. A contribuit la treaba asta și faptul că televiziunea bulgară își începea transmisia pe la ora 2, cînd linia de forță era oferită de muzica populară tânguitoare până la demență. Citeam fără întrerupere, mimam tot felul de boli, eram interesat de simptome (care apăreau dimineața, până când mama mea pleca la serviciu, dar treceau repede înspre ora 12, când deja nu mă mai prefăceam). A fost perioada Old Shatterhand, Winnetou, legende, Ghilgameș, totul la grămadă. Nu pot spune că am avut un îndrumător. Și acum citesc absolut haotic, nu am niciodată mai puțin de patru cărți pe birou, lîngă fotoliu/pat. Un mic cutremur l-a produs o cărticică scrisă de un rus, un soi de continuare a Vrăjitorului din Oz. Se numea Urfin și soldații săi de lemn, iar posesorul, un vecin mult mai în vârstă decât noi, ne împrumuta cartea cu ora. Abia anul trecut am reușit să regăsesc cărțulia pe Okazii… Am pus-o bine, pentru Marc.
În ciclul secundar s-au mai echilibrat treburile: aveam colegi mai răsăriți, făceam schimb de fascicule, Conan Doyle, dar apăruseră și lecturile obligatorii. Îmi făceam un titlu de onoare din a avea cel mai bogat caiet de lecturi pe vacanță. De fapt, cam pe atunci am devenit monomaniac: nu mă interesa nimic altceva în afara literaturii. Între timp, se schimbase treaba și în țară, în sensul loviluției. Apăreau cărți, pe stradă erau tarabe, oferta era inimaginabil mai bogată decît în ciclul primar. Am început să mimez foarte mult. Mama mea cumpăra Cioran, iar eu veneam, în clasa a 6-a, cu pagini adnotate, doar pentru a-mi impresiona profesoara de română, pe doamna Maxim. Așa că exagerez doar parțial când spun că am ajuns pe culmile disperării înainte de a avea buletin. Îmi plăceau comentariile literare, citeam toate prefețele, știam deja să sar peste pasajele în care mi se explica marxismul avant la lettre al lui Spartacus… Atunci am descoperit literatura SF, am devenit fan Nemira. Mă împrietenisem cu un băiat care vindea cărți la o tarabă de la Tineretului, iar acesta îmi împrumuta cărți peste noapte. Oricât de mari ar fi fost, trebuia să le dau gata atunci. Așa am citit ciclul Fundației al lui Asimov, Orson Scott Card, A.E. Van Vogt (Doamne, cum a fost să citesc Lumea non-A într-o noapte!), însă am derapat și înspre Amantul doamnei Chatterley pentru că mama mea, care probabil nu avea mare încredere în spectrul lui Barbă Albastră, îmi interzisese să mă ating de ea. Tot atunci am citit Marele Gatsby, Moby Dick (daaaa, cât de mult mi-aș dori să nu fi citit niciodată Moby Dick și să mă apuc de ea acum, în ziua asta ploioasă). Am citit Muntele vrăjit în clasa a opta, înainte de a da la liceu. Mergeam la olimpiada de română și, inevitabil, în noaptea dinaintea examenului nu dormeam deloc, beam cafea și citeam lucruri lipsite de orice legătură cu materia. Am și acum caiete în care îmi notam impresiile despre Idiotul, Adolescentul etc. Sunt penibile, bineînțeles. Dar marea lovitură a fost descoperirea poeziei adevărate. Iar pentru mine asta a însemnat Baudelaire: prin Arghezi și Bacovia am trecut la ediția BPT din Florile răului. Știam by heart toată prefața și îmi făceam un titlu de glorie din a putea povesti oricând tabelul cronologic. Citisem Romanul adolescentului miop și încercam să nu mai dorm deloc.
Intrarea la liceu a fost un eșec, adică mi-am ascultat familia și am intrat la mate-info, o clasă unde nu aveam ce căuta. Mi-au trebuit doi ani și câteva derapaje disciplinare pentru a ajunge la filo, unde m-am dedat definitiv cititului. Evoluasem deja înspre Rimbaud, Mallarmé și făcusem primele tentative de a citi À la recherche… Eram împotmolit până la gât în Nietzsche, reluasem Thomas Mann, dar adevărata revelație a fost Sabato. În fiecare după-amiază, după ore, colindam anticariatele și bibliotecile publice. Aveam un circuit construit ca un turneu inițiatic: biblioteca liceului – biblioteca Caragiale – biblioteca Sadoveanu – anticariat Universitate – casă. Ajungeam încărcat ca un animal de povară. Într-o zi am decis să cumpăr un roman care mă atrăgea datorită titlului – Abaddon exterminatorul. Au urmat Despre eroi și morminte, Tunelul. După care nimic n-a mai fost la fel. Poate din această cauză, când am citit, în clasa a 12-a, Un veac de singurătate, nu m-a impresionat prea mult. Mi-au plăcut mai mult povestirile lui Marquez. L-am descoperit pe Faulkner: am devorat Cătunul, Orașul și Conacul. Abia în facultate aveam să citesc Absalom, Absalom și Zgomotul și furia… De altfel, facultatea de litere avea să aducă acel sistem de care duceam lipsă, deși foamea de literatură nu se diminuase, și nici eu nu devenisem mai înțelept sau mai puțin impetuos în decizii. Citeam de-a valma Cvartetul Alexandriei (Lawrence Durrell, în xerox), Alchimie Babiloniană (Eliade), Darul lui Humboldt (Bellow), Complexul lui Portnoy (Roth), Banii (Martin Amis), Lanark (Alasdair Gray). De fapt, facultatea nu făcea altceva decât să oficializeze ocupația de căpătâi, să-i dea un nume. Extinsesem plaja bibliotecilor, adică adăugasem frumosul loc de la British Council (de unde luam și filme), bilbioteca facultății și Institutul Goethe. O revelație a fost Toba de tinichea, dar și Lumea văzută de Garp, Smulgătorul de inimi, Toamnă la Pekin, Spuma zilelor, Pluta de piatră, Prima iubire…
Povestea poate merge la nesfârșit dar, după anul II de facultate, nu cred că mai pot vorbi despre cărți care să-mi fi schimbat viața. Eram posesor de sistem, devenisem cinic, citeam profesionist. Schimbarea coincide cu perioada în care am început să scriu cronică de carte, când trebuia să-mi explic mai întâi mie ce vreau să spun, să-mi justific afirmațiile. De alfel, nici ploile nu mai erau atât de frumoase ca în copilărie, nici bolile atât de dese.
