O religie proprie si personala

Mai departe, ceea ce se petrece nu a fost niciodata in controlul nimanui. Ceea ce s-a petrecut a fost una din aceste trei variante: 1) persoana a obtinut ceea ce a dorit, 2) persoana nu a obtinut ceea ce si-a dorit sau 3) ceea ce s-a petrecut i-a depasit asteptarile, in mai bine sau in mai rau. Mai departe, societatea a acceptat ceea ce s-a petrecut ca fiind actiunea individului, a judecat-o ca fiind „buna” sau „rea” si a dat verdictul in functie de regulile sociale si de prevederile legale: recompensa sau pedeapsa. Recompensa a insemnat placere in acel moment; pedeapsa a insemnat durere in acel moment.
Aceasta inseamna viata de zi cu zi. Ea trebuie sa inceapa cu liberul arbitru al fiintei umane, dar ce se petrece mai departe este Vointa lui Dumnezeu. Iar liberul arbitru al fiintei umane se bazeaza pe doi factori - genele si conditionarile din mediul social in care individul s-a nascut, asupra carora individul nu a avut niciun control. Ambii factori au fost creati de Dumnezeu. De aceea este limpede ca, orice ar fi facut vreun individ, a fost exact ceea ce Dumnezeu a vrut ca el sa faca; deci cum ar putea sa comita vreodata „un pacat”?
Prin urmare, este foarte clar ca orice realizeaza o fiinta umana este exact ceea ce Dumnezeu asteapta ca ea sa faca si, de asemenea, sa accepte consecintele - placere pe moment sau durere pe moment. in orice clipa, oricare ar fi situatia in care se afla fiinta umana, aceasta este exact ceea ce trebuie sa se petreaca in conformitate cu destinul sau, cu Vointa lui Dumnezeu / Legea Cosmica.
Astfel, fiinta umana este doar un instrument prin care Dumnezeu functioneaza in conformitate cu Legea Cosmica, ale carei principii, fiinta umana este incapabila sa le inteleaga deoarece aceasta e prea vasta si complexa.
Este absolut clar, prin urmare, ca fiinta umana nu este autorul niciunei actiuni − nici el, nici „celalalt”. Orice s-ar petrece, ar trebui sa fie acceptat de catre fiinta umana ca fiind Vointa lui Dumnezeu; si, de vreme ce individul nu este autorul vreunei actiuni, nu trebuie sa poarte niciodata povara pacatului si a vinovatiei in legatura cu propriile sale actiuni, nici povara urii pentru cei care l-au ranit. Absenta acestor doua poveri inseamna linistea sufleteasca – „fericirea” pe care fiecare fiinta umana o cauta in viata.