Amandoi

"Realismul lui Rebreanu nu este dezmintit nici de romanul Amandoi, care trateaza o problema criminalista ce tinde spre atmosfera dostoievskiana. Aceeasi distanta care exista intre taranii lui Rebreanu din Rascoala si demonii lui Dostoievski din Posedatii se mentine si intre Solomia din Amandoi si Raskolnikov din Crima si pedeapsa. (...)

Din cercetarile procurorului, nu se vede cine e criminalul. Nici unul din personajele romanului nu e pregatit pentru crima. Faptele sunt redate numai in aspectele lor exterioare, n-au nici un suport sufletesc, incat marturisirea vinovatei n-are nici o explicatie. Ea n-a ucis din cauza unei zdruncinari mintale, nu e deci un criminal innascut sau nebun, ci, ca oricare exemplar al multimei din opera scriitorului, a ucis pentru ca n-a cugetat, este deci tipul criminalului ocazional.

Remuscarile ei nu se datoresc unor chinuri psihice, ci faptului ca a savarsit un act de care nu si-a dat seama. inspaimantarea, indoielile, toate framantarile care duc la sinuciderea ei, nu sunt prinse in cauzalitatea lor, n-au nimic din componentele psihologice criminaliste, incat intreaga constructie a romanului se sprijina pe suportul comun al psihologiei normale." (EUGEN TODORAN)