Arhitectul Sperantelor. Mirajul lumilor tacute

Speranta invesmantata in adanc de smerenie este elixirul vietii, ne salveaza in toate imprejurarile dificile, spulberand indoielile si deschizandu-ne calea spre oportunitati neasteptate uneori.

Speranta este apanajul credintei si datorita ei putem patrunde in „mirajul lumilor tacute“, iar Iisus Hristos este Arhitectul lor.

Cand credinta s-a subtiat si a inceput destul de timpuriu, in primele secole dupa Hristos, declinul omenirii s-a produs cu pasi repezi, iar omul pierzandu-si simtul misterului, nu mai poate survola acel „alt cer mai plin de mister“ pentru ca si-a pierdut aripile sufletesti.

Regresul omenirii se datoreaza in primul rand cramponari de falsul rai material, iar in al doilea rand datorita lipsei comunicarii cu spatiul sacru ordonat.

Dilema omului modern si post-modern, consta pe de o parte din faptul ca nu este initiat in taina proprie, iar pe de alta parte este total dezorientat privind prerogativele democratiei capitaliste intr-atat incat romanul pare suspendat intre cer si pamant. In acest context necesitatea introspectiei se impune, iar obiectul ei este intoarcerea la starea initiala de nevinovatie a primului om, pentru a nu mai trai in anticamera vietii, ci viata adevarata.

O piedica in realizarea acestui scop este dependenta de gloria lumeasca si cea de tehnica tot mai performanta care a intrat in depasire de ceva timp. Chiar si asa, pe masura ce omul va constientiza nebanuitul potential cu care a fost dotat inca de la Facere, va putea experimenta si posibilitatea de-a fi „o masina a timpului in perspectiva“, de vreme ce zborul, mersul pe apa au fost deja probate in cursul istoriei de catre cei traitori.

Carburantul „masini timpului“ este iubirea neconditionata de toti si de toate, dar pe cat de la indemana este acest lucru cei mai multi nu inteleg ca devenirea lor, depinde de puterea lor de-a iubi.

Lipsa maturitatii spirituale dovedeste acest lucru mai ales pentru ca omul confunda iubirea cu placerea trupeasca complacandu-se in a fi robul patimilor sale, astfel programandu-si singur involutia. 

Parafrazandu-i pe Sfintii parinti recunosc la randul meu ca sperantele nu pot avea la origine spaimele, mai ales ca „frica de munci este calea robului“, cei care asteapta rasplati in imparatie urmeaza calea slugii platite, ori Dumnezeu ne vrea adevarati fii ai Sai.

Arhitectul sperantelor – Iisus Hristos a inaugurat eternitatea, iar cei care doresc sa-L urmeze, este bine sa se elucideze in privinta diferentei dintre „a exista“ si „a exista vesnic“.

In speranta ca ne vom inscrie pe traiectoria indicata de Mantuitorul, imi exprim dorinta ca toti oamenii sa cunoasca eternitatea.