Commedia dell Arte

Ah, daca as mai fi tanar, cred ca nu as ezita sa-mi duc proiectul pana la capat. Am dorit sa incerc cu actorii Teatrului Masca sa refac atmosfera de la mijlocul secolului al XVI-lea. Le propusesem sa facem distributia unui spectacol pe o canava de Commedia, sa invatam fiecare cate 100 de monoloage si vorbe de duh, sa pregatim cam 50 de lazziuri, apoi sa venim in fata publicului si sa spunem: acestia suntem Arlechino, Pantalone, Capitano, Brighella, Pulcinella, Lelio, Isabela, Colombina, faceti voi subiectul si dupa zece minute noi va oferim spectacolul. Ar fi fost minunat, dar am realizat destul de repede ca am fi avut nevoie de cel putin 100 de ani si, orgoliosi, am dorit sa traim si noi. Si am trait! Doar ca am fi putut face ceea ce nici Timpul nu a indraznit, am fi putut fi contemporanii a doua secole deodata. Asa. Am ramas cu un dor care ma seaca, un dor de care nu ma voi putea lecui niciodata. Mi-e dor de Arlechino!