Copacul trasnit

In tacerea noptii i s–a parut ca aude ceva, un fosnet usor venit din camera lor, s–a oprit sa asculte, da era ca o mangaiere, apoi s–a auzit un „tocait” ca un sarut zgomotos si plin de bale, apoi un scartait de pat.
A tipat, ba nu – a urlat un „N... U...” lung, de animal ranit, a aprins lumina si a inlemnit. In clipa aceea ea a crezut ca a murit, ca era undeva sus si privea nepasatoare si rece spre un loc cunoscut si totusi strain. In pat, dar parca era patul lor, un barbat si o femeie faceau dragoste, dar nu era dragoste, era o imperechere animalica, ceva comandat.
Cei doi au ramas inmarmuriti si n–au putut sa faca nici macar acea miscare banala de a se acoperi, iar ea cu ochii mariti de groaza privea si nu vedea, auzea si nu credea.
Pironita parca in acel loc nu putea sa faca nici o miscare, se uita doar la cei doi care pareau doua manechine ramase fara acoperamant, aruncate pe un pat ravasit. Parca o apa s–ar fi tulburat in capul ei si daca s–ar fi miscat era convinsa ca un mal cleios i–ar fi invaluit tot capul si–ar fi cazut acolo. O transpiratie rece o cuprinse si–n cateva clipe tot corpul ii era ud, de parca cineva i–ar fi scurs o stropitoare in cap. Ochii o frigeau si parca scaparau, deoarece la intervale egale un fascicul luminos iesea din ochi, cauta o tinta, apoi se stingea usor si tot asa, palmele o ardeau si o usturau, dar gura nu putea sa scoata nici un sunet.