De-acum, tarziu...

Nici un vers nu se mai leaga in metafore abjecte, nici un cuvant nu se mai poate stoarce din simtirile mele nocturne. De o vreme amurgul s-a transformat intr-o simpla abjectie a naturii, iar elucubratiile mele diurne au devenit proverbiale - o simpla formalitate a fiintei. Poezia nu mai are nici un sens. Senzatiile mele au devenit salutare pentru omul de rand si nocive pentru insul creator.

Paroxismul nu-si mai face simtita prezenta nici macar atunci cand plictisul atinge cote luciferice. Ce rost mai are sa scrii poezie daca suferinta ta nu mai este nucleul lumii, daca simtirile nu te nabusesc si nu evadeaza in versuri disparate?