Dragostea. 12 povestiri

In aceste 12 povestiri, Cehov se dovedeste, cu inefabilul sau amestec de luciditate trista si umor lipsit de sarcasm, un maestru al nuantelor si subtilitatilor dulci-amare ale sufletului, fara a scrie propriu-zis proza psihologica sau de idei.

Pentru Cehov, dragostea adevarata e departe de a fi ideala si lipsita de contradictii, desi inevitabil idealizeaza. In mod esential, ea se intemeiaza pe o comuniune – fie si iluzorie, in cazul celor amagiti – de simtire si valori, pe sinceritate, constanta si devotament.

Scriitorul are un ochi ager si infailibil pentru diferitele ipostaze ale iubirii – de la dragostea impartasita la cea dispretuita, la neputinta sau lipsa curajului de a iubi, la dragostea frustrata ori care nu rezista incercarilor vietii, dar si la dragostea platonica, admiratoare – si pentru diferitele surogate ale iubirii – simpla atractie fizica, senzualitatea rece, mila, condescendenta, rutina, nevoia egoista de a placea, de siguranta ori statut.

Nimic din ceea ce e omenesc nu scapa observatiei sale chirurgicale, si totusi profund intelegatoare. In cele din urma, in spiritul lui umanist, dragostea intre un barbat si o femeie este legata de un caracter bun si de credinta in arta, stiinta ori in profesie – cu alte cuvinte, in latura nobila a naturii umane.

„Cehov are o maniera aparte, ca la impresionisti. Vezi ca pictorul arunca tusele de culoare la intam­plare si crezi ca nu exista nici un fel de legatura intre aceste pete cromatice, dar este de ajuns sa te indepartezi cu cativa pasi de sevalet, pentru a avea o impresie a intregului: in fata iti apare un tablou al naturii, viu colorat si plin de farmec.“ (Lev Tolstoi)

„Am citit Doamna [cu catelul] dumitale. Stii ce faci dumneata? Ucizi realismul. Si ai sa-l dai gata curand – de tot si pentru multa vreme. [...] Mai departe decat dumneata nimeni nu poate merge pe aceasta carare, nimeni nu se pricepe sa scrie atat de simplu despre lucruri atat de simple, cum te pricepi dumneata.“ (Maxim Gorki, intr-o scrisoare din ianuarie 1900 catre Cehov)

„Intelectualul lui Cehov imbina cea mai profunda decenta de care e in stare omul cu o incapacitate aproape ridicola de a-si pune idealurile si principiile in practica; un om devotat frumusetii morale, bunastarii poporului sau, bunastarii universului, dar incapabil sa faca ceva util in viata sa privata [...], nefericit in dragoste, ineficient fara speranta in toate – un om bun, care nu poate face bine. Acesta e personajul care trece – sub masca doctorului, a studentului, a profesorului de tara, a multor altor profesii – prin toate povestirile lui Cehov. [...] Va recomand cu caldura sa luati cat mai des cartile lui Cehov si sa va lasati purtati de visuri citindu-le, asa cum sunt menite sa fie citite.“ (Vladimir Nabokov, „Despre Cehov“, 1981)

ANTON PAVLOVICI CEHOV (17/29 ianuarie 1860–15 iulie 1904) s-a nascut la Taganrog, pe malul Marii Azov, in familia numeroasa a unui comerciant si a unei mame casnice, cu dar de povestitoare. Publica schite umoristice de la 16 ani, pentru a se intretine in gimnaziul din oras. Din 1879, cand devine student la Medicina la Moscova, scrie frenetic, pentru a-si ajuta financiar familia, continuand sa publice, in diferite reviste, schite si scene umoristice, adesea sub pseudonim. Din 1884 va lucra toata viata ca medic, fara sa castige prea mult si tratandu-i gratis pe saraci. El insusi incepe sa dea primele semne de tuberculoza, pe care le ascunde de cei apropiati.

In 1886–1887 se muta de la revista umoristica Oskolki – unde ii aparusera peste 270 de schite – la Novoe vremea, ziar de mare circulatie, care-l plateste dublu. In 1887, culegerea sa de povestiri In amurg castiga prestigiosul Premiu Puskin. In acelasi an, publica intr-o revista literara de prestigiu nuvela Stepa, inspirata de o calatorie in Ucraina, si scrie la comanda Ivanov, prima sa piesa jucata, care se bucura de succes. In 1890 calatoreste pana in insula Sahalin, unde, timp de trei luni, intervieveaza mii de detinuti din colonia penala si localnici pentru recensamant, rezultatul fiind volumul etnografic si sociologic Insula Sahalin (1893–1894), care pledeaza pentru un tratament uman al detinutilor. In 1892 cumpara o casa la tara, la Melihovo, nu departe de Moscova, unde se instaleaza cu familia si se ocupa, pe langa scris si medicina, cu horticultura. Aici scrie, intre altele, Pescarusul (1895) si Unchiul Vania (1896), dar si o serie intreaga de povestiri valoroase: Salonul numarul 6, Zvapaiata, Ordinul Anna, Calugarul negru etc.

In 1898, cu ocazia montarii Pescarusului la Teatrul de Arta din Moscova in regia lui Konstantin Stanislavski, o cunoaste pe actrita Olga Knipper, cea care avea sa-i devina, in 1901, sotie. Agravarea tuberculozei il sileste sa se instaleze la Ialta. Din 1899 dateaza povestirea Doamna cu catelul, si tot aici sunt concepute piesele Trei surori (1900) si Livada de visini (1903). Intre 1899 si 1901, editorul A.F. Marks ii publica o serie de Opere in zece volume, ingrijite de Cehov insusi. Boala il sileste sa plece in iunie 1904 la Badenweiler, in Germania, unde moare intr-un sanatoriu pe 15 iulie, ramasitele pamantesti fiindu-i aduse la Moscova. Volumul Dragostea. 12 povestiri (Humanitas Fiction, 2023) contine o selectie tematica reprezentativa, acoperind aproape intreaga perioada creatoare a lui Cehov.