Expresivitatea involuntara

Pot spune acum, cu prilejul acestei, probabil, ultime reeditari, ca ma simt, totusi, mahnit de ceva. Intr-o masura consternanta, cartea a fost citita doar ca o „chestie simpatica”, iar „expresivitatea involuntara”, devenita formula curenta in conversatii, a fost echivalata cu comicul involuntar si a ramas, in mintea multora, ca un fel de „jucarea negriciana”. Nu au fost sesizate, in masura in care m-as fi asteptat, creativitatea conceptului, uimitorul registru teoretic pe care il deschide el, importanta decisiva pe care o au rolul innoitor al interpretului si descoperirea de catre acesta a elementelor din afara intentiilor autorului. Prea putini comentatori au luat in serios caracterul pernicios al intentiei artistice (ca sursa a perimarii) si avantajul extraordinar – de care vorbea Starobinski – al acceptarii prezentei unei fiinte comune: obiect-interpret. Inca si mai putini au acceptat sa mediteze la capacitatea expresivitatii de a inlocui artisticitatea. - Eugen Negrici