Fabiola sau Biserica din catacombe

De-a lungul celor trei veacuri de la inceputurile ei, Biserica a suferit o persecutie neintrerupta. Credinciosii se inchinau cu teama si tremurand, traind aproape mereu in catacombe, ca religia, departe de a se putea intemeia si intinde, trebuia sa se multumeasca ca daruieste, ca, in sfarsit, era o vreme de pribegii fara odihna, fara o clipa de pace sau de mangaiere.

Cand s-a dezlantuit persecutia asupra Bisericii, se poate spune ca ea n-a incetat niciodata desavarsit, pana la abolirea ei sub Constantin. Un edict de asuprire emis de un imparat rareori era retras, si cu toate ca strasnicia aplicarii lui putea sa se indulceasca sau chiar sa dispara treptat sub domnia altui imparat mai omenos, el nu ajungea totusi, niciodata, litera moarta, ci ramanea o unealta grozava in mainile vreunui guvernator provincial crud si bigot.

Pentru aceasta, in rastimpurile persecutiilor generale, ordonate de un nou decret, gasim multi martiri care-si datoreaza cununa fie furiei multimii, fie urii impotriva crestinismului a unor guvernatori locali. Si tot asa se lamureste de ce citim povestirile unor asupriri grozave in unele parti ale imperiului, in timp ce pacea cea mai desavarsita domenste in altele.