Forme ale identitatii in literatura romana

Trairea identitatii este mai intens constientizata in raport cu Celalalt, iar cunoasterea din exterior, alternata cu cea din interior, mediaza acceptarea, care presupune toleranta. Subiectii apartinand mai multor universuri impun functii diverse generate de parerea Celuilalt.

Daca Evul Mediu da drept instrument de raportare teismul etic (binele si raul de esenta biblica, concepte clar delimitate, predeterminate, care impun o dictatura a unui tip de exclusivism religios), Renasterea suspenda unilateralitatea unui punct de vedere prin problematizarea pe care importanta ratiunii o implica, totusi dezbaterea propriu-zisa referitoare la notiunea de toleranta apare odata cu sfarsitul sec. XVII si inceputul sec. XVIII, ca antidot la o indelunga practica a persecutiilor religioase.

Este si perioada in care incep marile descoperiri geografice si perspectiva se schimba, in principal in doua directii. Odata cu cea de-a doua jumatate a secolului XX, imagologia literara capata un rol important in investigarea diverselor tipuri de societate, devenind parte a sociologiei literare, cu dimensiuni antropologice. Mai apoi, cu cat ne apropiem de perioada contemporana, notiunea de identitate devine tot mai nuantata, iar beletristica, mai capabila a exprima viata, pentru ca ea evoca timpuri si spatii, tipologii gata formate ori in devenire, prin care coaguleaza si pastreaza imagini dinamice, aproape totdeauna prinse in diverse tipuri de raport ale lui Eu cu Celalalt.