Impotriva lui Iulian Apostatul. Cuvantul 5

„Dupa moartea lui Constantin, puterea e impartita intre cei trei fii ai sai, Constantin II, Constans II si Constant. Primul si ultimul dintre ei dispar in scurta vreme, lasand puterea lui Constans, care il va lasa apoi ca urmas pe varul sau, Iulian, in noiembrie 361. Ajuns pe tron, Iulian respinge crestinismul si initiaza o politica hotarat anticrestina. Domnia lui produce deci pe moment o intoarcere in forta a politeismului, ceea ce aduce tulburare in tabara crestinilor, in timp ce lui ii va asigura o lunga viata postuma. Pentru unii, el a reprezentat ultima zvacnire a fortelor raului; pentru vrajmasii din toate epocile ai crestinismului a ramas insa un erou preferat. Domnia lui a avut totusi durata unui meteor: abia douazeci de luni, pana la sfarsitul lui iunie 363. Cariera i s-a incheiat cu un dezastru militar: plecat in expeditie in primavara lui 363, ajunge la portile capitalei persane, apoi e nevoit sa bata in retragere, iar armata romana scapa de la distrugere numai prin cedarea a cinci provincii. Intamplarile au lasat o puternica si durabila impresie asupra lui Grigorie.

Cuvintele sale de infierare sunt lucrari de polemist care, dincolo de persoana si intreprinderea efemera a imparatului, se inscriu in traditia apologetilor, critici ai conceptiilor religioase traditionale eline; in acest cadru insa, e vorba mai cu seama de lectia ce trebuia trasa din niste evenimente atat de deconcertante pentru contemporani. Apostatul (prezentat sub aspectele biblice ale prigonitorului), desi le daduse tuturor sentimentul ca, sub ochii lor, provoaca o inversare a cursului istoriei, fusese de fapt trimis de Dumnezeu pentru a le aminti calea cea dreapta crestinilor in decadenta: divizati de certuri, corupti si orbiti de succes. Dincolo de aceasta lectie, se poate observa mesajul politic: trecuse vremea cand se putea inchipui eradicarea crestinismului, ca pe timpul lui Diocletian. Respectarea regulilor de scoala ale unei cuvantari-invectiva nu-l opresc pe autor nici de la recursul la amintirile personale.” (Prof. Jean Bernardi)