In atelierul lui Aurel Pop

Alaturi de desene, schite, pictura, sculptura, arte aplicate, notitele sporadice, numeroasele pasaje din scrisori ne-expediate, paginile intortocheate de jurnal, deseori greu lizibile, completeaza nu doar portretul unui individ ce se cearta cu Creatorul sau, pentru ca l-a impovarat deopotriva cu har si neputinta, ci marcheaza dimensiunea spirituala a ceea ce indeobste inseamna "atelierul" pentru un artist adevarat.

Prin intreaga opera, prin insemnarile sale, Aurel Popp demonstreaza cu prisosinta ca un atelier nu este doar o incapere in care sunt depozitate panze, vopsele, pensule, proiecte de monumente, de arhitectura, de arte aplicate, ci este un adevarat altar, uneori sacru, alteori pagan, in care isi gasesc locul deopotriva increderea in propria vocatie si indoiala, sacrul si profanul, iubirea si ura, deznadejdea aproape perpetua si speranta din ce in ce mai stinsa, un loc intim in care omul-artist munceste, face planuri, noteaza crampeie de ganduri, viseaza cu ochii deschisi, se uita pe fereastra pentru a vedea daca nu cumva moartea il pandeste de dupa copacul din gradina indoit de furtuna sau dintre petalele unei flori calcate in picioare.

Amestec de tehnica inginereasca si alchimie plastica, atelierele artistilor de odinioara de tipul lui Aurel Popp erau mai degraba laboratoare pentru experimentarea unor formule tehnice, birouri de arhitectura, inginerie si magie, amestec de tehnica si alchimie in care, de multe ori, vreme indelungata, sevaletul, pensulele, culorile si paleta erau inghesuite intr-un colt, asteptand vremuri mai bune.Insotindu-i opera, dand sens multiplelor esecuri personale, nu mai putin de 15 proiecte de monumente proiectate, dar netranspuse in piatra, bronz sau marmura, scrierile lui Aurel Popp, presarate cu ironii si auto-ironii, par iesite din sufletul damnat al unui Dostoievski, pe care, de altfel, adesea il invoca, insa al unui Dostoievski captiv in subteranele unei Romanii proletarizate, bolsevizate.

Mereu pregatit sa intoarca lumea artei pe dos, doar pentru a o pune pe un faga; normal, dupa o tinerete asezata, dar o maturitate zvapaiata, Aurel Popp a sfarsit prin a face figura unui mare artist care a imbatranit frumos intr-o lume urata, dizgratioasa, pauperizata, neprimitoare.