Juramant de ratacire

„La prima vedere, Juramant de ratacire pare un bildungsroman. Numai ca devenirea stagneaza intr-un timp zero, transformandu-l, mai degraba, intr-un antibildungsroman. Caderea eroinei vine odata cu izgonirea din paradisul primei copilarii, iar asta o inchide intr-un sir de matrioska identice cu sine, avataruri ale aceleiasi dezradacinari.” - Nora Pavel

Intr-un fel, ii sunt recunoscatoare. Daca nu era el, sa-mi zica „Tu nici n-ai nevoie sa te pregatesti cu un profesor, ca sa intri, tu te-ai pregatit cu ma-ta si cu tac-tu gratis timp de doispe ani, o sa intri prima, iti fac aia si cununa de lauri inca de la admitere“, poate ca nu as fi avut curaj sa dau la teatru. Credeam ca nu sunt suficient de buna, ca talentul nu ajunge. Dar el m-a facut, pentru prima data in viata, sa m-arunc cu capu-nainte. Ce-aveam sa pierd, un an pe bara, pana la urmatoarea admitere? Dar cati ani pierde un om, daca ar fi sa adunam momentele alea cretine in care-si risipeste timpul cu regretele? M-am dus si-am intrat. Acum, sunt o actrita imbunatatibila, daca e sa fim sinceri, insa, pentru ca in generatia mea e cam jale, sunt considerata o actrita foarte buna. Rahat. Mai e mult pana departe, in cazul in care apuc departele ala.

Ana Barton - 

Sunt nascuta intr-o zi de 13, cu omofor de zapada. Mama s-a bucurat mult cand m-a vazut si-a fost foarte mirata ca misc. Aveam 75 de centimetri si semanam mai mult c-o tenie. A vrut sa ma sarute pe obraz, dar aratarea care eram a deschis infricosator gura, mama s-a-nspaimantat de creatura si mi-a scapat pe gat bomboana mentolata care-i indulcea primele ore de lehuza.

A vazut ca dau sa mor, asa ca m-a luat de picioare si m-a scuturat pana mi-a sarit bomboana din gat. Am inceput, asadar, aceasta viata ca variatiune a Albei-ca-Zapada. Pe urma, am inceput sa ma uit la oameni. Nu-mi amintesc cand am inceput, poate cand m-a urcat tata pe acoperis pentru ca n-am fost cuminte. De pe tabla casei, lumea e tare fragila.

Dupa ce-am invatat sa citesc, pe la cinci ani, m-am facut maniheista: oamenii erau buni si rai, prosti si destepti. A durat un pic sa-mi creasca nuante, dar a meritat. Acum, mai mult decat oricare zbatere a lor, cu nevoie de demonstratie inclusa, caut sa-i simt, caut sa simt cum simt ei, caut sa-i caut. Oamenii sunt cele mai ofertante intrupari posibile pentru ca poti sa-i citesti si sa-i scrii in timp ce-i iubesti.

In rest, sunt mama de adolescenta si astept, in consecinta, medalii, onoruri si salve de tun.

Fiindca am fost gimnasta pana mi-au calculat varsta osoasa si-au stabilit ca despre performanta n-o sa poata fi vorba din motive de lungime excesiva, as putea spune ca am o mobilitate impresionanta. Am 42 de ani. Sunt insa atat de imatura incat aproape ca mi-e rusine sa-i declar. De aratat, da, ii arat pe toti, desi, uneori, parca mai vad si zecimale pe-acolo. De scoala ce sa zic? Am o educatie eclectica, model toptan: Teologie, Litere, Cultura si Civilizatie Ebraica, Psiholingvistica. Babel ori foame. Sigur, arareori ma inteleg pe mine si cu mine, dar m-am lasat si de dramatizari. Cine sunt? Mama unei copile de 14 ani pe care o cheama Rada. Cum sunt? Vie, deocamdata. Binecuvantata stare. Ce fac? Am trei caiete, unul acasa, unul la birou si unu-n geanta, pe care le scot cateodata aproape compulsiv pentru a nota, ilizibil, fara exceptie, cate o trecere de glont neincarnat prin cap. Apoi, ma enervez crunt, incercand sa descifrez ce naiba a scris din voia-i invariabil si mioritic-implacabil nastrusnica stiloul ala galben cu oranj, ca dau numai peste lectiuni incerte. Scriu de douazeci de ani, (ex)tragandu-ma sarguincios din publicistica precum darwinistii din maimuta.

Am publicat cateva carti: „Prospect de femeie“ si „Mamifer“, ambele aparute la Editura Herg Benet in 2014. 2015 a fost an de featuring. Prima carte a fost „Foto Splendid. Viata sociala – Colectia Costica Acsinte – Editie speciala Ana Barton“, iar a doua a fost „Cartea simturilor“ – un volum colectiv, editor Dan. C. Mihailescu, aparut la Editura Humanitas.