Logica sensului

„Opera lui Lewis Carroll are tot ce‑i trebuie pentru a fi pe placul cititorului actual: carti pentru copii, de preferinta pentru fetite; splendide cuvinte insolite, ezoterice; grile, coduri si decodari; desene si poze; un continut psihanalitic profund, un formalism logic si lingvistic exemplar. Si, dincolo de placerea imediata, ceva de alta natura, un joc al sensului si al nonsensului, un haos‑cosmos. Insa cununia limbajului cu inconstientul a fost oficiata si celebrata in atatea feluri, incat trebuie cercetat ce anume a insemnat ea la Lewis Carroll, cu ce anume a restabilit ea legatura si ce anume a celebrat ea in cazul sau, gratie lui. Prezentam aici niste serii de paradoxuri care formeaza teoria sensului. Faptul ca aceasta teorie nu poate fi separata de paradoxuri este lesne de explicat: sensul este o entitate inexistenta, ea se afla, chiar, cu nonsensul in niste relatii cu totul aparte.

Locul privilegiat atribuit lui Lewis Carroll se datoreaza faptului ca el realizeaza prima mare trecere in revista, prima mare punere in scena a paradoxurilor sensului, cand culegandu‑le, cand reinnoindu‑le, cand inventandu‑le, cand pregatindu‑le. Locul privilegiat atribuit stoicilor se datoreaza faptului ca ei au fost initiatorii unei noi imagini a filosofului, in ruptura cu presocraticii, cu socratismul si cu platonismul; iar aceasta noua imagine este deja strans legata de constituirea paradoxala a teoriei sensului. Fiecarei serii ii corespund, prin urmare, niste figuri care sunt nu numai istorice, ci si topice si logice. Ca pe o suprafata pura, anumite puncte ale unei anumite. figuri dintr‑o serie trimit la alte puncte ale altei figuri: o intreaga galaxie de probleme cu aruncarile de zaruri, povestile si locurile lor corespunzatoare, un loc complex, o „poveste incalcita” – cartea aceasta este o incercare de roman logic si psihanalitic.” (Gilles Deleuze)