Opus Dei. Arheologia oficiului

„OPUS DEI este termenul tehnic care, in traditia bisericii catolice de limba latina, desemneaza, incepand deja din secolul al VI-lea, liturghia, adica „exercitarea functiei sacerdotale a lui Isus Cristos […] in care cultul public integral este exercitat de corpul mistic al lui Isus Cristos, altfel spus de Cap si de membrele sale” (Constitutia liturghiei sacre din 4 decembrie 1963). Termenul „liturghie” (din grecescul leitourgia, „prestatie publica”) este insa relativ modern: inainte ca utilizarea lui sa se extinda incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea, gasim in locul sau termenul latin officium, a carui sfera semantica nu e usor de definit si pe care, cel putin aparent, nimic nu parea sa o destineze noii sale cariere teologice. In acest volum, cercetarea arheologica se orienteaza spre aspectul care-i priveste in primul rand pe sacerdoti, adica pe acei subiecti carora le revine, ca sa spunem astfel, „ministerul misterului”. Aici e vorba de a smulge misterul liturgic din obscuritatea si ambiguitatea literaturii moderne despre acest subiect. In realitate, liturghia este atat de putin misterica incat se poate spune chiar ca ea coincide cu incercarea poate cea mai radicala de a gandi o practica efectiva in mod absolut si integral. In acest sens, misterul liturghiei este misterul efectivitatii si doar daca intelegem aceasta taina vom putea intelege influenta enorma pe care aceasta practica doar aparent separata a exercitat-o asupra modului in care modernitatea si-a gandit atat ontologia, cat si etica, politica, precum si economia. Asa cum se intampla de obicei in orice cercetare arheologica, si cea prezenta ne-a condus de fapt mult dincolo de zona de la care am pornit. Asa cum o demonstreaza raspandirea termenului „oficiu” in sectoarele cele mai diverse ale vietii sociale, paradigma pe care opus Dei a oferit-o actiunii omenesti s-a dovedit a reprezenta pentru cultura seculara a Occidentului un pol de atractie constant si atotprezent. Mai eficient decat legea, intrucat nu poate fi transgresat, ci doar contrafacut; mai real decat fiinta, intrucat consta doar in operatiunea prin care se da realitate; mai efectiv decat orice actiune umana, intrucat actioneaza ex opere operato, independent de calitatile subiectului care il oficiaza, oficiul a exercitat asupra culturii moderne o influenta atat de profunda – adica subterana –, incat nici nu ne dam seama ca nu doar conceptualitatea eticii kantiene si cea a teoriei pure a dreptului a lui Kelsen (pentru a numi doar doua momente cu siguranta decisive din istoria sa) depind in intregime de el, ci si militantul politic si functionarul dintr-un minister se inspira din aceeasi paradigma. In acest sens, conceptul de oficiu a semnificat o transformare decisiva a categoriilor ontologiei si practicii, a carei importanta ramane in continuare de masurat. In oficiu, fiinta si practica, ceea ce omul face si ceea ce omul este intra intr-o zona de indistinctie, in care fiinta se reduce la efectele sale practice si, printr-o perfecta circularitate, este ceea ce trebuie (sa fie) si trebuie (sa fie) ceea ce este. Din aceasta perspectiva, operativitatea si efectivitatea definesc paradigma ontologica care, in decursul unei evolutii seculare, a inlocuit paradigma filosofiei clasice: in ultima analiza – aceasta este teza pe care cercetarea ar vrea sa o propuna spre reflectie –, atat despre fiinta, cat si despre actiune noi nu avem astazi alta reprezentare decat efectivitatea. Real e doar ceea ce este efectiv si, ca atare, guvernabil si eficient: in asa fel oficiul, sub aparenta modesta a functionarului ori sub cea glorioasa a sacerdotului, a schimbat de sus pana jos atat regulile filosofiei prime, cat si pe cele ale eticii. Se poate ca astazi aceasta paradigma sa traverseze o criza decisiva, din care nu putem prevedea vreo iesire. In ciuda atentiei reinnoite pentru liturghie din secolul al XX-lea, pentru care stau marturie elocventa asa-zisa „miscare liturgica” din Biserica Catolica, pe de o parte, si impunatoarele liturghii politice ale regimurilor totalitare, pe de alta parte, multe semne dau de inteles ca paradigma pe care oficiul a oferit-o actiunii umane isi pierde puterea de atractie tocmai in punctul in care si-a atins maxima ei expansiune. Cu atat mai necesar era sa incercam sa-i fixam caracteristicile si sa-i definim strategiile.”