Omilii la statui. 2 volume. Editie bilingva

La sfarsitul secolului al IV-lea, intr-o capitala de provincie a Imperiului Bizantin, se petrece un eveniment ce prevesteste nenorociri: intr-un gest de sfidare, statuile familiei imperiale sunt puse la pamant. Crima de lezmajestate este evidenta, si multe orase ale Imperiului fusesera pedepsite pentru fapte mai putin indraznete. Orasul este cuprins de panica, in asteptarea pedepsei imperiale. Multi isi parasesc locuintele; conducerea politica a cetatii este aruncata in inchisoare. Odinioara plin de viata, orasul se pustieste; unii se refugiaza in biserica. Acolo, un tanar preot cu numele Ioan va tine 21 de predici, menite sa redea comunitatii crestine speranta. Speranta salvarii cetatii, dar si speranta izbavirii religioase. Omiliile vor strange un public impresionant: episoadele din viata cotidiana a Antiohiei sunt dublate de secvente parenetice, de imbarbatare. Si totusi, va fi salvata Antiohia?

„Cand cei trimisi de imparat pentru examinarea celor intamplate au instituit acel tribunal infricosator si i-au chemat pe toti sa dea socoteala de faptele indraznite, si toti se asteptau la diferite feluri de moarte, atunci monahii, cei ce locuiesc crestele muntilor, si-au aratat filosofia lor. Desi stateau inchisi de ani multi in colibele lor, si desi nimeni nu i-a indemnat, nimeni nu i-a sfatuit, cand au vazut un nor atat de mare inconjurand orasul, si-au parasit corturile si pesterile si au curs din toate partile ca niste trimisi care veneau din cer. Si puteai sa vezi atunci orasul semanand cu cerul, peste tot aratandu-se acei sfinti, consolindu-i doar prin infatisarea lor pe cei indurerati si conducandu-i spre tot dispretul fata de nenorocire. Caci cine, vazandu-i pe aceia, n-ar fi luat in deradere moartea? Cine n-ar fi nesocotit viata?“