Religia in limitele ratiunii pure

Publicata in 1792, Religia in limitele ratiunii pure, lucrare de mare insemnatate in istoria gandirii religioase occidentale, reprezinta o incercare de a demonstra ca morala poate exista foarte bine fara ideea unei fiinte supreme si ca nu depinde de religie, ci isi este suficienta siesi, gratie ratiunii practice pure. Abordand toate temele aferente unei filozofii a religiei de inalta tinuta, Kant ii vorbeste cititorului despre credinta si Dumnezeu, despre etica si ideea binelui suprem, despre cult si Biblie, in cadrul unui discurs de o ireprosabila rigoare.

„Morala, in masura in care este intemeiata pe conceptul de om ca fiinta libera, nu are nevoie nici de ideea unei alte fiinte superioare ei spre a-si cunoaste datoria, si nici de un alt resort decat legea insasi, spre a respecta datoria. Cel putin este vina omului daca in el exista o asemenea nevoie, care in acest caz nici nu poate fi inlaturata de altceva, intrucat ceea ce nu izvoraste din el insusi si din libertatea lui nu compenseaza lipsa propriei moralitati.“ (IMMANUEL KANT)

IMMANUEL KANT (1724–1804), filozof german nascut la Königsberg, in Prusia Orientala (astazi Kaliningrad, in Federatia Rusa), este unul dintre cei mai influenti ganditori occidentali din ultimele trei veacuri. Intreaga sa activitate pedagogica si scriitoriceasca este legata de orasul natal, ale carui hotare rareori le-a parasit.

Fire studioasa si aplecata spre cercetarea profunda si detaliata, Kant se remarca in tinerete prin pasiunea pentru literatura latina clasica, pentru lucrarile stiintifice ale lui Isaac Newton si pentru filozofia idealista a lui G. W. Leibniz. Preocuparile sale rodesc sub forma unor carti scrise in spirit rationalist, care il fac rapid cunoscut in randul carturarilor vremii. O a doua perioada a creatiei sale filozofice, in care interesul se indreapta inspre doctrina empirista si – cu precadere – inspre expunerea acesteia de catre David Hume, se incheie in 1770, anul in care devine profesor titular la catedra de logica si metafizica a Universitatii din Königsberg.

Acest moment marcheaza inceputul unei epoci de elaborare si sedimentare a unei conceptii pe deplin originale, desprinsa din (si de) radacinile rationalismului si empirismului, conceptie care va ajunge sa fie cunoscuta drept kantianism, idealism transcendental sau filozofie criticista. Desi anterior publicase intr-un ritm sustinut, ganditorul renunta vreme de un deceniu sa mai trimita vreo carte la tipar, dedicandu-se exclusiv activitatii de predare si reflectiei asupra unui sistem filozofic exhaustiv.

Anul 1781 consemneaza aparitia Criticii ratiunii pure, lucrare monumentala, in care se realizeaza ceea ce mai tarziu Kant avea sa numeasca „revolutia copernicana in filozofie“. Odata cu aceasta carte, lumea spiritului sufera o transformare din temelii in spatiul occidental: nici un ganditor apusean nu va mai putea crea filozoficeste fara sa se raporteze intr-un fel sau altul la kantianism. Printre autorii care isi trag seva din opera lui Kant se numara F. W. J. Schelling, J. G. Fichte, G. W. F. Hegel, Arthur Schopenhauer, precum si reprezentantii neokantianismului (Hermann Cohen, Paul Natorp, Ernst Cassirer, Wilhelm Windelband, Heinrich Rickert).

Opere principale: Kritik der reinen Vernunft (Critica ratiunii pure) – 1781, Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten können (Prolegomene la orice metafizica viitoare care se va putea infatisa drept stiinta) – 1783, Grundlegung zur Metaphysik der Sitten (Intemeierea metafizicii moravurilor, trad. rom. Humanitas, 2007) – 1785, Kritik der praktischen Vernunft (Critica ratiunii practice) – 1788, Kritik der Urteilskraft (Critica facultatii de judecare) – 1790, Die Religion innerhalb der Grenzen der blosen Vernunft (Religia in limitele ratiunii pure, trad. rom. Humanitas, 2004) – 1793, Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf (Spre pacea eterna. Un proiect filozofic) – 1795, Die Metaphysik der Sitten (Metafizica moravurilor) – 1797.