Ultimii copii din Tokio

Ultimii copii din Tokio, ingenioasa distopie a scriitoarei japoneze Yoko Tawada, infatiseaza o Japonie devastata de o catastrofa ecologica si izolata de restul lumii. Populatia este in pericol de disparitie. Limbajul se reduce treptat, cuvintele iesind din uz fara sa mai fie inlocuite. Efectele contaminarii se resimt atit in natura, cit si la nivelul sperantei de viata a locuitorilor. Copiii, din ce in ce mai slabiti fizic, sint atit de fragili, incit medicii pediatri, neputinciosi si epuizati de eforturile facute pentru a-i salva, incep sa se sinucida. Putini vor supravietui inchisi intre granitele arhipelagului tot mai sarac in plante si animale. Batrinii, ramasi in putere cu mult dupa ce ating virsta de o suta de ani, nu pot decit sa urmareasca, chinuiti de vinovatie, dezastrul ce se desfasoara sub ochii lor. Totusi, nici unul nu se simte mai vinovat decit Yoshiro, crescindu-si stranepotul, Mumei, pe care imeni nu-l intrece in dragalasenie si care devine tot mai intelept pe masura ce trupul i se subrezeste.

"Ultimii copii din Tokio ne poarta dincolo de limitele a ceea ce inseamna sa fii om pentru a ne aduce aminte ce pretuim cel mai mult in lumea noastra sfisiata de conflicte - propria umanitate."(Sjon)

"Tawada este un discipol fidel al lui Kafka; el "a prezis realitatea", ii place autoarei sa spuna. Si, cu toate ca ii impartaseste anumite preocupari - in ceea ce priveste alteritatea si evocarea vietii animalelor - , misiunea ei este mai prozaica: ea oglindeste realitatea. Desi opera ei este descrisa frecvent drept stranie, nucleul sau contine intotdeauna o puternica critica sociala." (The New York Times)

"O reprezentare fantasmagorica a relatiei tensionate pe care omenirea o are cu tehnologia si lumea inconjuratoare." (Asian Review of Books)