Zambetul legendei

Nu poti scrie cumpatat despre iubire. E ca si cum ai descrie stiintific o cascada. Lucian Ionescu a invatat lectia asta demult, de pe vremea cand, prea mic pentru a se hrani cu meciuri, infuleca povesti din marginea lor. E drept, foamea de pitoresc avea cu ce sa fie potolita. Potcoava giulesteana a fost, pastrand proportiile, un teatru al viselor care, chiar daca nu s-au oprit mereu pe streasina lumii, au dospit in patima, poezie, gluma, planset si sprit rece.

Nae Manea este (prezent obligatoriu) unul dintre navetistii boemi ai Rapidului, pe traseul dintre agonie si extaz, dintre triumf si deceptie, dintre frison si cosmar. Manea este Torpila sau Joe Limonada, Ghepardul din Giulesti sau Mutu. Si e firesc sa fie asa, marturisesc Cauciuc si Tamango sau Motoreta si Parpala. Manea vine sa ingroase randurile unei falange antisistem, care a inotat contra curentului ideologic si a produs mereu o fapta sau macar o lozinca vexanta pentru establishment-ul comunist.

Cartea lui Lucian Ionescu este deopotriva strigat, oftat, urlet, apostrofare si rugaciune. Nici n-ar fi putut fi altfel. Lucian Ionescu e sentimental si excesiv, asa cum i se cere fiecarui suporter. Palmaresul memoriei pare compus de un fachir al sotiei imprevizibile, fiindca pune snopul de lumina pe o echipa care a jucat si cu Napoli, dar si cu Rova Rosiori. Si cu Anderlecht, dar si cu Carpati Marsa. O echipa care a stat din cand in cand cu picioarele in beciurile jilave ale diviziei B, ceea ce n-a impiedicat-o sa rada, cand i-a venit bine, de Steaua, Dinamo, Victoria sau Universitatea Craiova. 

E bine sa nu cautati rigoare, statistici sau obiective in Zambetul legendei. Altele sunt lucrurile care fosnesc intre copertile ei: placerea de-a povesti, refugiul in depoul cu amintiri, licarul unei poante. Nae Manea rasare in fiecare pagina - uneori framantat, alteori glumet. Uneori insolent, alteori timid. Dar de fiecare data sigur pe talentul lui de a-si dribla toti adversarii, sau, ar spune pedantii, aproape pe toti. - Radu Paraschivescu